Rolul procesului decizional în administraţia publică
Pentru a putea vorbi de proces decizional trebuie avută în vedere şi noţiunea de decizie administrativă. Procesul decizional cuprinde o multitudine de decizii care în elaborarea lor trec printr-o serie de etape bine determinate. Procesul decizional este prezent chiar şi atunci când sunt prestate sarcini sau activităţi mărunte sau atunci când sunt semnate documente oficiale (de către un ministru, conducător sau preşedinte de stat). Altfel spus, deciziile sunt o componentă de bază a activităţii zilnice a funcţionarilor publici din zilele noastre, şi cu ajutorul lor se realizează în mare parte activitatea de administraţie publică.
Decizia administrativă este o manifestare de voinţă a funcţionarilor sau a organelor administraţiei, manifestare ce este premergătoare acţiunilor de întreprins şi prin care se optează pentru o soluţie, în vederea atingerii unui scop.
Orice decizie administrativă trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
- să fie fundamentată ştiinţific;
- să aibă un caracter realistă;
- să intervină în timp util;
- să fie integrată în ansamblul deciziilor administrative adoptate anterior;
- să fie oportună.
Procesul decizional este extrem de complex, iar organele abilitate în acest scop au o mare responsabilitate pentru a putea evita adoptarea unor decizii eronate. De calitatea deciziilor depinde şi calitatea actului administrativ. Trebuie să se urmărească eficacitatea rezultatelor deciziilor (acces rapid la informaţiile relevante, recunoaşterea şi identificarea mai rapidă a problemei, acces mai uşor la instrumentele de analiză) şi eficienţa procesului decizional (reducerea costurilor de decizie, reducerea timpului de decizie şi reducerea efortului depus). Putem spune că un proces decizional bun poate fi asociat cu succesul pe termen lung al instituţiei.
Procesul decizional poate fi definit ca fiind procesul prin care un sistem inteligent stabileşte oportunitatea şi pertinenţa unei anumite modificări a comportamentului său şi elaborează alternative posibile în acest sens, alegând pe una dintre acestea ca acţiune îndreptată conştient către atingerea scopului propus. Cele mai multe procese decizionale implică un grad de incertitudine. De exemplu, atunci când se utilizează termenul de proces de luare a deciziei, se subînţelege şi alternativa luării deciziei şi nerezolvării problemei. Se spune că problemele au fost atacate. Modelele de conducere trebuie să ofere ipoteze de lucru privind reprezentarea obiectivelor ce trebuie atinse.
Organele şi instituţiile de la nivel local cunosc cel mai bine nevoile comunităţii este necesar ca acestea să adopte deciziile în legătură cu soluţionarea problemelor locale. Este necesar ca funcţionarii publici din administraţia centrală, respectiv din instituţii locale să aibă o viziune sistemică, asupra realităţilor din sistemul administrativ şi o capacitate ridicată de analiză şi sinteză a informaţiilor provenite de la administraţia locală şi/sau de la cetăţeni.
Rezolvarea situaţiilor din unitatea administrativ-teritorială prin decizii ale organelor administrative centrale, ierarhic superioare, comportă riscul unor soluţii neadecvate, datorită cunoaşterii, nu totdeauna suficiente de către acele organe, a problemelor care privesc colectivităţile locale.
Ierarhizarea din sistemul administrativ impune executarea deciziilor, luate de organele de la nivelurile superioare, de către organele de la nivelurile inferioare. Este important ca rezolvarea problemelor de interes pentru comunităţile locale să se facă din iniţiativa administraţiei locale.
Pentru a lua o decizie se presupune parcurgerea unui proces complex prin care se asumă angajarea faţă de un anumit parcurs, în vederea rezolvării uneia sau mai multor probleme. Se poate ajunge la mai multe situaţii pentru soluţionarea problemei în cauză, trebuie aleasă o singură soluţie, iar această hotărâre finală trebuie justificată în funcţie de criterii de tipul: eficienţă, eficacitate, constrângeri legale, imagine publică, impact asupra comunităţii. Ultimele dintre cele menţionate sunt importante pentru instituţiile publice, deoarece, spre deosebire de corespondentele lor din sectorul privat, ele sunt supuse influenţelor politice şi cerinţelor colectivităţii, pentru motivul că funcţionează din banii contribuabilului. Soluţia finală nu numai că trebuie justificată, ci trebuie să aibă in vedere aplicabilitatea şi efectele ce le poate provoca în viitor în societate. De aici observăm că procesului decizional îi revine un rol foarte important în cadrul activităţii de administraţie publică.
Problemele cu care se confruntă instituţiile publice sunt foarte diverse. Ele pot fi statice sau dinamice, structurate sau nestructurate, neprevăzute sau latente. Rezolvarea lor impune în primul rând, existenţa unui set de informaţii pertinente şi suficiente. Dacă după adoptarea deciziei se observă o îmbunătăţire a situaţiei iniţiale, înseamnă că etapele procesului decizional au fost respectate şi s-au derulat corespunzător, deci decizia luată este una bună. Succesul deciziei este condiţionat şi de luarea în considerare a influenţei factorilor de mediu, care acţionează din afara administraţiei şi care se referă la schimbări ale situaţiei politice sau economice, sau la rezultatele pe care le aşteaptă cetăţenii. O decizie poate suferi unele transformări la aplicarea sa in practică, pentru că mediul în care acţionează este într-o continuă transformare.
Cetăţeanul nu poate fi indiferent faţă de contextul social şi economic în care trăieşte, ca şi faţă de modul în care administraţia locală, ca serviciu public, este preocupată de îmbunătăţirea acestuia. De asemenea, cred că în sistemul administrativ romanesc trebuie să se acorde prioritate creării condiţiilor necesare asumării responsabilităţilor care privesc dezvoltarea localităţilor, precum si a tuturor serviciilor publice de interes local, în special prin accentuarea descentralizării şi a transferului gestiunii responsabilităţilor, pe de o parte din planul central in planul local, iar pe de altă parte, de la administraţia publică la cetăţeni. Un accent deosebit cade pe transparenţa deciziilor şi informarea cât mai exactă de la vârf către bază şi invers. Participarea cetăţenilor la luarea deciziilor într-o democraţie cu tradiţie este un proces gradat, care presupune parcurgerea anumitor etape. Aceste etape se suprapun peste cele două niveluri de participare, ca parte a unui model ideal de implicare a cetăţenilor. Primul nivel al participării este informarea, care presupune eforturi atât din partea cetăţenilor, cât şi din partea administraţiei locale. Administraţia publica este datoare să emită informaţii către cetăţeni privind activitatea şi planurile sale pentru ca aceştia să poată înţelege direcţiile prioritare ale politicii administrative a aleşilor locali.
Al doilea nivel se referă la consultarea cetăţenilor, aceasta fiind acţiunea autorităţilor pentru identificarea necesităţilor cetăţenilor, pentru evaluarea priorităţilor unor acţiuni sau colectarea de idei şi sugestii privind o anumita problemă. . În climatul social actual aceasta iniţiativă întâmpină multiple dificultăţi ce decurg din neîncrederea generală a cetăţenilor în instituţiile statului, de aceea administraţia publică locală trebuie să-şi refacă, în primul rând, propria imagine. În aceste condiţii, revine administraţiei publice şi instituţiilor de pregătire/formare în domeniu, rolul identificării şi aplicării în practică a acelor instrumente care pot favoriza o dinamică pozitivă a relaţiei administraţie publică – cetăţean.
În ciuda neîncrederii pe care cetăţeanul o are în instituţiile publice, participarea cetăţenească (un rezultat firesc al regimurilor democratice) poate avea un rol destul de important în adoptarea soluţiilor de rezolvare a unor probleme. Participarea cetăţenească este deci, un instrument eficient de impulsionare a dezvoltării locale, mai bine zis a soluţiilor pe care autorităţile locale le adoptă cu privire la o anumită problemă sporind calitatea procesului decizional.
Totuşi schimbul de idei nu înseamnă că va merge bine totul in mod automat, dar numai aşa poate fi consolidat un parteneriat viabil între comunitate si autoritatea locală.
Evaluarea unui proces decizional în funcţie de consecinţele sale este o abordare greşită, tocmai din cauza neglijării factorilor de mediu. De asemenea este necesară analiza factorului uman asupra procesului decizional, deoarece informaţia prelucrată cu ajutorul computerelor este un factor exogen.
Efectele deciziei administrative sunt consecinţele pe care aceasta le generează prin simplul fapt al adoptării sale. După adoptare decizia devine obligatorie pentru toţi aceia cărora li se adresează. În consecinţă funcţionarii urmează să-şi realizeze activitatea profesională în conformitate cu deciziile luate. Decizia poate atrage sancţiuni asupra celor care nu se conformează prevederilor sale.
În cazul în care decizia se dovedeşte a fi inoportună, administraţia poate să o anuleze sau retracteze tot printr-o decizie unilaterală, fără să fie necesar consimţământul părţilor.
Statul şi funcţionarul trebuie să se străduiască să dea fiecăruia din actele sale amprenta legalităţii şi să-şi afirme calitatea unui adevărat tutore.
Trebuie să precizăm că funcţionarul ar trebui ca atunci când îşi prestează activitatea să renunţe la ideea de înavuţire şi să vegheze mereu ca toate actele şi faptele sale să fie legale.
Prin activitatea administrativă funcţionarii publici trebuie să se preocupe de satisfacerea cerinţelor de interes public, de satisfacerea cerinţelor cetăţenilor. Putem spune că cetăţenii sunt egali în faţa serviciilor administraţiei publice, iar dacă funcţionarii produc unele pagube, vor trebui reparate. Ştim foarte bine că orice cetăţean are nevoie de activitatea administrativă, fiecare dintre noi am stat faţă în faţă cu un funcţionar public şi de aceea ne dorim ca prin activitatea lor să ne rezolvăm cât mai rapid şi eficient problemele.
Existenta unei administraţii eficiente si democratice reprezintă unul dintre cele mai
importante criterii care definesc modernitatea unei ţări.
Bibliografie
Matei Lucica – Management public, Editura Economică, ediţia a doua
Mihaela Onofrei, Gheorghe Filip – Elemente de ştiinţa administraţiei, Editura Junimea, Iaşi 2004
marți, 15 decembrie 2009
Guvernarea şi decizia în administraţia publică. Interferenţe şi delimitări
Coordonator ştiinţific: Rusu
Studentă: Solomon Iuliana – Daniela
Specializare: Administraţie publică
Anul II, Grupa 1.2.
Cuprins
Introducere. 2
Puterea de stat şi puterea administrativă. 3
Guvernare. Concept. Forme şi modele. 4
Concept 4
Forme de guvernare. 4
Guvernarea instituţională. 4
Guvernarea funcţională. 4
Guvernarea neo - funcţională. 5
Guvernarea ( la nivel statal ) 5
Guvernarea locală ( “ local government” ) 5
Administratia publica. 5
Caracterul dual al administraţiei publice. 5
Decizia in administratia publica. 6
Cadrul general al deciziei administrative. 6
Introducere
Puterea de stat şi puterea administrativă
Din puterile statale, autorităţile care formează puterea executivă, respectiv autorităţile administraţiei publice de stat, împreună cu cele locale, autonome, formează, împreună, sistemul autorităţilor administraţiei publice din stat.
Puterea de stat este cea exercitată în baza voinţei politice a majorităţii membrilor naţiunii, deci a suveranităţii naţionale, de către întregul sistem al autorităţilor publice din stat, structurat pe cele patru categorii, si anume
Puterea administrativă, cu rol de asigurare a organizării legii, dar şi de executare în concret a legii, este cea exercitată în baza şi în condiţiile legii, de către autorităţile administraţiei publice de stat - regăsite în cadrul puterii executive, precum şi de către autorităţile autonome ale administraţiei publice locale.
Guvernare. Concept. Forme şi modele.
Concept
Guvernarea reprezintă un ansamblu de reguli, proceduri, instituţii şi practici destinate configurării modului în care se realizează puterea executivă la nivel statal, regional şi local. [1]
Forme de guvernare
Guvernarea instituţională
Guvernarea instituţională pune accentul pe structură, plecând de la teoria că actul de guvernare trebuie să aibă la bază un sistem instituţional teritorial bine definit, o formă ideală, care să asigure procesul de realizare a scopului urmărit de putere.
Căutarea formei instituţionale ideale determină căutări repetate, aproape la formarea fiecărui cabinet, sau chiar în cadrul aceluiaşi mandat, creşterea sau reducerea numărului membrilor guvernului, a ministerelor şi a celorlalte instituţii guvernamentale. În cazul configurării democratice a puterii, în urma alegerilor generale, prin alianţe politice, pentru obţinerea majorităţii, intervine factorul de structurare instituţională pe baza algoritmului, în funcţie de ponderea de reprezentare a fiecărui partid, în cadrul alianţei respective. În funcţie de convergenţa sau de divergenţele dintre componentele alianţei, este grvat şi actul de guvernare.
Teoria unui anume model de guvernare, mai ales ideal, s-a dovedit neviabilă, determinând apariţia şi evoluţia a noi teorii.
Guvernarea funcţională
Guvernarea funcţională reprezintă o viziune tehnocratică a guvernării şi încearcă să definească, nu forma instituţională ideală ci, care sunt funcţiile de îndeplinit. Ea reprezintă o abordare sectorială, pe funcţii, opusă celei comprehensive, punând accentul pe rezultate.[2]
Guvernarea neo - funcţională
Reprezintă o teorie a guvernării post-teritoriale, a regionalismului. În cazul integrării europene, ea prevede, ca etape:
- integrarea pe anumite sectoare, cu un rezultat de presiune şi asupra altor sectoare;
- crearea autorităţii supranaţionale, pentru supervizare şi promovarea integrării;
- transferul gradual de loialitate societară către autorităţile supranaţionale;
- adâncirea integrării determină condiţiile pentru accentuarea instituţionalizării.
În consecinţă, integrarea politică va fi rezultatul integrării economice.
Accentul este pus mai mult pe procese, decât pe rezultate.
Guvernarea ( la nivel statal )
În general, în doctrină, conceptul de guvernare se referă la actul de conducere, de către putere, la nivel statal, cu caracter unitar.
În fereraţiile de state, apare o divizare a autorităţii între nivelul central / federal şi cel al statelor membre ale federaţiei. În acest caz, guvernul federal are un caracter puternic.
În cazul confederaţiei, unităţile administrativ – teritoriale ( cum sunt cantoanele în Elveţia ) deleagă o parte din putere, funcţia de reprezentare, unei unităţi centrale slabe, fără voinţă proprie, care face ce îi permit acestea.
Guvernarea locală ( “ local government” )
Sintagma de “guvernare locală / local government ” se regăseşte în literatura de specialitate de limba engleză. Înţelesul ei este similar însă cu cel de administraţie publică locală, cea care asigură administrarea treburilor publice, de interes general, la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale (comune, oraşe şi judeţe ).
Considerăm greşită utilizarea, în cazul nostru, a expresiilor “guvernare localpă” şi “miniparlamente locale”, aceasta din urmă cu referire la consiliile locale şi judeţene, care, de fapt, aduc la îndeplinire, în baza legii, prevederile legilor adoptate de Parlament, “ singurul organ legislativ din stat ”- conform Constituţiei.
Administratia publica
Caracterul dual al administraţiei publice
Complexitatea sistemului administraţiei publice - definită de competenţă, relaţii, organizare, structură, determinare şi condiţionare, dar şi de rolul şi misiunea ei - este abordată sistemic într-un dublu sens:
- ca activitate, care poate fi structurată în două mari domenii de referinţă:
activităţi executive cu caracter de dispoziţie;
activităţi cu caracter de prestaţie.
- ca sistem de organizare, ceea ce permite înţelegerea administaţie publce ca “un sistem de organizare care realizeaza activitatea de organizare a executării legilor”.
În concluzie, în conceptul de administaţie publică co-există două sisteme :
- un sistem de activităţi, cu un specific divers dar bine determinat şi care se structurează în subsisteme corespunzătoare serviciilor publice, administraţia publică - în ansamblul său - putând fi considerată un serviciu public;
- un sistem de autorităţi ale administraţie publice care, de asemenea, se structurează în subsisteme constituite pe criterii ierarhice, teritoriale etc.
Aceste două sisteme, delimitate formal, constituie “două faţete ale aceleiaşi monede”, integrându-se şi suprapunându-se reciproc şi formând sistemul administraţiei publice.
Decizia in administratia publica
Cadrul general al deciziei administrative
In concepţia autoarei M Onofrei, decizia reprezintă o componentă de bază a activităţii zilnice a managerilor din zilele noastre, atat in domeniul public cat şi in cel privat. Deşi au inceput să apară lucrări care abordează modelele de luare a deciziilor utile sectorului privat, nu există acelaşi interes pentru studii similare aplicabile sectorului public. Astfel, banul public este sursa de finanţare a acestor decizii intreprinse de managerii publici, cu privire la adoptarea bugetului local, la semaforizarea unui oraş, la preţul unor anumite bunuri publice.
Privind luarea deciziilor in administraţia publică, se emit adesea diverse păreri precum că primează criteriile juridice sau interesele politice, fară a face trimitere la interesul public. deşi se invocă permanent alocarea insuficientă a resurselor financiare, s-a constatat o gestionare necorespunzătoare a acestora, caracterizată prin risipă de fonduri, şi consum public nejustificat.
In plus, oficialii europeni invocă permanent necesitatea imbunătăţirii capaciăţii administrative a Romăniei de absorbţie a fondurilor comunitare, precum şi intărirea constrangeilor bugetare. Apreciem că soluţa optimă de realizare a acestor cerinţe o reprezintă importarea de către sectorul public a unor metode şi tehnici de gestiune a resurselor specifice sectorului privat, fără să se piardă din vedere specificul administraţiei publice.
La nivelul organizaţiilor procesul decizional este influenţat de unii factori, precum orientările ideologice şi influientele politice, de furnizorii monopolişti, de birocraţie şi lipsa de flexibilitate, şi de confruntarea pentru resursele guvernului.
Organizatiile administraţiei publice acoperă un larg spectru de domenii, de la instituţii de invăţămăn la instituţii religioase şi altele. Organizaţiile fără scop lucrativ sunt fondate din alte considerente decăt cele comerciale.De aceea, procesul decizional trebuie să recunoască şi să reflecte valorile impărtăşite de asemenea organizaţii. Totodată, la elaborarea deciziilor trebuie să se inţeleagă in unele cazuri, caracterul benevol al activităţilor desfăşurate, precum şi varietatea resurselor de finanţare disponibile, nu numai banii publici prelevaţi din impozitele şi taxele constribuabilului.[3]
[1] POPESCU, Luminiţa – Gabriela, Politici publice, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p 17.
[2] VOINEA Liviu, Instituţii ale Uniunii Europene. Integrare, europenizare, regionalizare. Editura Politeia, SNSPA, Bucureşti, 2005, p. 8
[3] Mihaela Onofrei “Administraţia publică” Fundamente ştiinţifice şi bune practici” Ed. Universităţii „Al. I Cuza” , Iasi, 2007
Coordonator ştiinţific: Rusu
Studentă: Solomon Iuliana – Daniela
Specializare: Administraţie publică
Anul II, Grupa 1.2.
Cuprins
Introducere. 2
Puterea de stat şi puterea administrativă. 3
Guvernare. Concept. Forme şi modele. 4
Concept 4
Forme de guvernare. 4
Guvernarea instituţională. 4
Guvernarea funcţională. 4
Guvernarea neo - funcţională. 5
Guvernarea ( la nivel statal ) 5
Guvernarea locală ( “ local government” ) 5
Administratia publica. 5
Caracterul dual al administraţiei publice. 5
Decizia in administratia publica. 6
Cadrul general al deciziei administrative. 6
Introducere
Puterea de stat şi puterea administrativă
Din puterile statale, autorităţile care formează puterea executivă, respectiv autorităţile administraţiei publice de stat, împreună cu cele locale, autonome, formează, împreună, sistemul autorităţilor administraţiei publice din stat.
Puterea de stat este cea exercitată în baza voinţei politice a majorităţii membrilor naţiunii, deci a suveranităţii naţionale, de către întregul sistem al autorităţilor publice din stat, structurat pe cele patru categorii, si anume
Puterea administrativă, cu rol de asigurare a organizării legii, dar şi de executare în concret a legii, este cea exercitată în baza şi în condiţiile legii, de către autorităţile administraţiei publice de stat - regăsite în cadrul puterii executive, precum şi de către autorităţile autonome ale administraţiei publice locale.
Guvernare. Concept. Forme şi modele.
Concept
Guvernarea reprezintă un ansamblu de reguli, proceduri, instituţii şi practici destinate configurării modului în care se realizează puterea executivă la nivel statal, regional şi local. [1]
Forme de guvernare
Guvernarea instituţională
Guvernarea instituţională pune accentul pe structură, plecând de la teoria că actul de guvernare trebuie să aibă la bază un sistem instituţional teritorial bine definit, o formă ideală, care să asigure procesul de realizare a scopului urmărit de putere.
Căutarea formei instituţionale ideale determină căutări repetate, aproape la formarea fiecărui cabinet, sau chiar în cadrul aceluiaşi mandat, creşterea sau reducerea numărului membrilor guvernului, a ministerelor şi a celorlalte instituţii guvernamentale. În cazul configurării democratice a puterii, în urma alegerilor generale, prin alianţe politice, pentru obţinerea majorităţii, intervine factorul de structurare instituţională pe baza algoritmului, în funcţie de ponderea de reprezentare a fiecărui partid, în cadrul alianţei respective. În funcţie de convergenţa sau de divergenţele dintre componentele alianţei, este grvat şi actul de guvernare.
Teoria unui anume model de guvernare, mai ales ideal, s-a dovedit neviabilă, determinând apariţia şi evoluţia a noi teorii.
Guvernarea funcţională
Guvernarea funcţională reprezintă o viziune tehnocratică a guvernării şi încearcă să definească, nu forma instituţională ideală ci, care sunt funcţiile de îndeplinit. Ea reprezintă o abordare sectorială, pe funcţii, opusă celei comprehensive, punând accentul pe rezultate.[2]
Guvernarea neo - funcţională
Reprezintă o teorie a guvernării post-teritoriale, a regionalismului. În cazul integrării europene, ea prevede, ca etape:
- integrarea pe anumite sectoare, cu un rezultat de presiune şi asupra altor sectoare;
- crearea autorităţii supranaţionale, pentru supervizare şi promovarea integrării;
- transferul gradual de loialitate societară către autorităţile supranaţionale;
- adâncirea integrării determină condiţiile pentru accentuarea instituţionalizării.
În consecinţă, integrarea politică va fi rezultatul integrării economice.
Accentul este pus mai mult pe procese, decât pe rezultate.
Guvernarea ( la nivel statal )
În general, în doctrină, conceptul de guvernare se referă la actul de conducere, de către putere, la nivel statal, cu caracter unitar.
În fereraţiile de state, apare o divizare a autorităţii între nivelul central / federal şi cel al statelor membre ale federaţiei. În acest caz, guvernul federal are un caracter puternic.
În cazul confederaţiei, unităţile administrativ – teritoriale ( cum sunt cantoanele în Elveţia ) deleagă o parte din putere, funcţia de reprezentare, unei unităţi centrale slabe, fără voinţă proprie, care face ce îi permit acestea.
Guvernarea locală ( “ local government” )
Sintagma de “guvernare locală / local government ” se regăseşte în literatura de specialitate de limba engleză. Înţelesul ei este similar însă cu cel de administraţie publică locală, cea care asigură administrarea treburilor publice, de interes general, la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale (comune, oraşe şi judeţe ).
Considerăm greşită utilizarea, în cazul nostru, a expresiilor “guvernare localpă” şi “miniparlamente locale”, aceasta din urmă cu referire la consiliile locale şi judeţene, care, de fapt, aduc la îndeplinire, în baza legii, prevederile legilor adoptate de Parlament, “ singurul organ legislativ din stat ”- conform Constituţiei.
Administratia publica
Caracterul dual al administraţiei publice
Complexitatea sistemului administraţiei publice - definită de competenţă, relaţii, organizare, structură, determinare şi condiţionare, dar şi de rolul şi misiunea ei - este abordată sistemic într-un dublu sens:
- ca activitate, care poate fi structurată în două mari domenii de referinţă:
activităţi executive cu caracter de dispoziţie;
activităţi cu caracter de prestaţie.
- ca sistem de organizare, ceea ce permite înţelegerea administaţie publce ca “un sistem de organizare care realizeaza activitatea de organizare a executării legilor”.
În concluzie, în conceptul de administaţie publică co-există două sisteme :
- un sistem de activităţi, cu un specific divers dar bine determinat şi care se structurează în subsisteme corespunzătoare serviciilor publice, administraţia publică - în ansamblul său - putând fi considerată un serviciu public;
- un sistem de autorităţi ale administraţie publice care, de asemenea, se structurează în subsisteme constituite pe criterii ierarhice, teritoriale etc.
Aceste două sisteme, delimitate formal, constituie “două faţete ale aceleiaşi monede”, integrându-se şi suprapunându-se reciproc şi formând sistemul administraţiei publice.
Decizia in administratia publica
Cadrul general al deciziei administrative
In concepţia autoarei M Onofrei, decizia reprezintă o componentă de bază a activităţii zilnice a managerilor din zilele noastre, atat in domeniul public cat şi in cel privat. Deşi au inceput să apară lucrări care abordează modelele de luare a deciziilor utile sectorului privat, nu există acelaşi interes pentru studii similare aplicabile sectorului public. Astfel, banul public este sursa de finanţare a acestor decizii intreprinse de managerii publici, cu privire la adoptarea bugetului local, la semaforizarea unui oraş, la preţul unor anumite bunuri publice.
Privind luarea deciziilor in administraţia publică, se emit adesea diverse păreri precum că primează criteriile juridice sau interesele politice, fară a face trimitere la interesul public. deşi se invocă permanent alocarea insuficientă a resurselor financiare, s-a constatat o gestionare necorespunzătoare a acestora, caracterizată prin risipă de fonduri, şi consum public nejustificat.
In plus, oficialii europeni invocă permanent necesitatea imbunătăţirii capaciăţii administrative a Romăniei de absorbţie a fondurilor comunitare, precum şi intărirea constrangeilor bugetare. Apreciem că soluţa optimă de realizare a acestor cerinţe o reprezintă importarea de către sectorul public a unor metode şi tehnici de gestiune a resurselor specifice sectorului privat, fără să se piardă din vedere specificul administraţiei publice.
La nivelul organizaţiilor procesul decizional este influenţat de unii factori, precum orientările ideologice şi influientele politice, de furnizorii monopolişti, de birocraţie şi lipsa de flexibilitate, şi de confruntarea pentru resursele guvernului.
Organizatiile administraţiei publice acoperă un larg spectru de domenii, de la instituţii de invăţămăn la instituţii religioase şi altele. Organizaţiile fără scop lucrativ sunt fondate din alte considerente decăt cele comerciale.De aceea, procesul decizional trebuie să recunoască şi să reflecte valorile impărtăşite de asemenea organizaţii. Totodată, la elaborarea deciziilor trebuie să se inţeleagă in unele cazuri, caracterul benevol al activităţilor desfăşurate, precum şi varietatea resurselor de finanţare disponibile, nu numai banii publici prelevaţi din impozitele şi taxele constribuabilului.[3]
[1] POPESCU, Luminiţa – Gabriela, Politici publice, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p 17.
[2] VOINEA Liviu, Instituţii ale Uniunii Europene. Integrare, europenizare, regionalizare. Editura Politeia, SNSPA, Bucureşti, 2005, p. 8
[3] Mihaela Onofrei “Administraţia publică” Fundamente ştiinţifice şi bune practici” Ed. Universităţii „Al. I Cuza” , Iasi, 2007
vineri, 11 decembrie 2009
Burse... de urmarit
Conference entitled "Democracy and Decentralisation" organised by the University of St. Gallen (Switzerland) between 3-4 May 2010 on the occasion of the Swiss chairmanship of the Committee of Ministers of the Council of Europe. To participate as a student, you simply need to write an essay (see here more details) and submit it to the essay competition. 9.12.2009
luni, 11 mai 2009
pentru elena
eonomie, elena stirbu
Masurarea somajului si efetele lui
Pentru a se analiza amploarea si complexitatea somajului, se apeleaza la masurarea unor caracteristici ale acestuia, respectiv, nivelul, durata, intensitatea si structura lui.
Nivelul somajului
Starea ideala pentru orice economie, de ocupare deplina a fortei de munca active nu inseamna, asa cum s-a aratat la inceputu capitolului, identitatea dintre numarul persoanelor active si numarul persoanelor ocupate, situatie care nu este posibila deoarece, permanent, intr-o economie dinamica vor exista persoane care isi vor cauta un loc sau un alt loc de munca.
Se stie ca, in mod absolut, ocuparea se exprima prin numarul total al celor utilizati in activitatea sociala, iar, in mod relativ, se exprima prin rata ocuparii, determinata ca raport intre numarul celor ocupati si populatia apta de munca.
Nivelul somajului se poate exprima in mod absolut, prin numarul celor neocupati si in mod relativ, ca rata a somajului, calculata prin raportul intre numarul somerilor si populatia activa.
Ponderea persoanelor neocupate temporar, de catre cei ce cauta job-uri si care pot fi absorbiti de cererea de munca a pietei, formeaza rata naturala a somajului. In rata naturala se includ si personele care nu doresc sa se angajeze pentru nivelul dat al salariului pietei, ori cu alte mijloace de existenta, ce nu iau forma salariului.
In functie de marimea acestei rate, se caracterizeaza marimea ocuparii fortei de munca prin indicatorii : subocupare, ocupare deplina si supraocupare.
Efectele economico-sociale ale subocuparii sunt negative atat in plan economic – irosirea resurselor de forta de munca, a capacitatii creative si inovationale a persoanelor cu nivel ridicat de pregatire, presiuni asupra salariilor - cat si in plan social - scaderea venitului populatiei, a nivelului de trai, tensiuni si convulsii sociale.
Efectele supraocuparii apar in legatura cu transformarea muncii intr-o resursa rara si scumpa, ceea ce impinge marimea salariului treptat, dincolo de nivelul productivitatii, cu implicatii de lunga durata asupra capacitatii investitionale si de crestere economica.
Indicii ratelor somajului prin care se apreciaza ocuparea deplina, subocuparea si, respectiv, supraocuparea sunt diferiti in timp si spatiu.
Totusi, este considerata o rata nomala, cea cuprinsa intre 3-6%.
Nivelul somajului cunoaste amplitudini diferite pe tari, zone geografice si perioade.
In anii, '90, ratele somajului au avut dimensiuni ridicate in majoritatea tarilor dezvoltate: 10% in U.E. ( cele mai mari rate fiind in Spania, 17-20% si Italia, 12 %), in S.U.A. 4-5%, iar in Japonia, rata somajului a scazut de la 8,6 (medie) in anii 1991-1995, la peste 4% in ultima parte a anilor '90.
In anul 2001, ca urmare a incetinirii ritmului de crestere , ansamblul tarilor dezvolatate a inregistrat o anumita crestere, rata somajului situandu-se, in medie, la 6%, in S.U.A. s-a majorat de la 4% in 2000 la 4,8% i 2001, in U.E. s-a redus de la 8,2% la 7,7% ( mentunandu-se ridicat in Spania – 13%, Grecia – 10,9%, Italia – 9,5%, Finlanda – 9,2%, Franta – 9%, Germania – 7,9%), in Japoni a atins 5%.
In Romania, numarul absolut si rata somajului au crescu odata cu restructurarile economice, osciland intre 8-10 si 12% din forta de munca. In anul 2000, rata somajului a fost de 10,5% (peste un milion de persoane), iar in 2001 s-a redus la 8,6% (826,9mii). Un fenomen mai nou il reprezinta cresterea somajului furnizat de sectorul privat.
Durata somajului este definita ca fiind timpul scurs din momentul pierderii locului de munca sau al indeplinirii conditiilor de a presta o activitate conform cerintelor pietei si a solicitarii unui loc de munca – pentru absolventi, casnice care aleg sa castige un salariu – pana la reluarea activitatii.
Durata somajului manifesta o tendinta generala de crestere.
Importanta definirii acesteia pentru fiecare tara reiese din procesul stabilirii marimii si duratei acordarii indemnizatiei de somaj.
Prelungirea peste un an a duratei starii de somer reprezinta un fenomen de cronicizare si creeaza probleme tot mai mari pentru gasirea si ocuparea unui loc de munca.
Intensitatea somajului este definita de gradul de diminuare a posibilitatii de a munci a unui numar de persoane sau a unor categorii de profesii si calificari. Se pot distinge :
- somajul total, definit prin pierderea totala a locului de munca si timpul de munca;
- somajul partial, manifestat prin diminuarea, in anumite conditii, a perioadei de munca sau a nomei de munca legale, cu reducerea proportionala a salariului;
- somajul deghizat, specific tarilor slab dezvoltate, caracterizat prin faptul ca activitatea in care lucraza persoanele are o eficienta foarte scazuta, cu o plata proportionala.
Structura somajului se refera la grupurile sociale omogene, dupa anumite criterii, care si-au pierdut cautarea pe piata muncii. Acestea pot fi private prin prisma ramurii de activitate (diferite industrii – siderurgica, metalorgica etc.), a varstei, profesiei/calificarii, sexului, rasei, etc.
Exista si situatii cand anumite categorii sociale ori persoane nu sunt preferate si chiar nu sunt tratate egal cu alte categorii de persoane.
Aceste comportamente ale angajatorilor sunt apreciate ca fiind discriminante [6, 280].
Discriminarea, ca o cauza a segmentarii pietei muncii si a somajului, apare sub mai multe forme ca:
· discriminare sexuala;
· discriminare rasiala;
· discriminare economica.
Discriminarea consta in excluderea anumitor grupuri de la ocuparea unor posturi.
Cea mai mare categorie de persone care sufera excluderea ca forma a discriminarii economice este cea a femeilor. Cauzele sunt foarte complexe, ele avand radacini adanci in obiceiurile si anticipatiile membrilor societatii precum si in factorii de ordin economic: educatie, profesia, vechime ade munca.
Anumite conceptii atribuie femeilor un rol mai important in cresterea copiilor si treburile casnice si considera ca anumite munci presupun un efort mai mare decat pot depune femeile – inginer, miner, constructor. Asemenea tratamente le sunt adresate si grupurilor minoritare. Alaturi de grupurile, minoritare (tigani, imigranti), femeilefac, in general, parte din grupurile profesionale neconcurente, cu venituri mici.
Sreuctura cererii de munca se modifica prin cresterea numarului de femei care, presate de veniturile mici din familie, recurg la afirmarea pe plan profesional si social.
In timp ce ponderea femeilor creste, in structura fortei de munca se constata o scadere a ponderii barbatilor in varsta, datorita cresterii sumei alocate de stat pentru asigurari sociale si datorita nesigurantei locului de munca in conditiile dinamismului structural al productiei si serviciilor.
Imigratia/emigratia de pe piata muncii provoaca, de asemenea, anumite schimbari vizand angajarea preferentiala a celor mai bine oregatiti profesional si care accepta sa depuna o munca intensa, nelimitata in timp si sa primeasca un salariu redus, in compartaie cu valoarea reala a muncii prestate.
Efectele somajului sunt atat ample (de masa si de durata), cat si adanci (in plan psihic), atat individual, cat si sociale, atat pe termen scurt, cat si pe termen lung, unele benefice, altele total negative.
Implicatii negative pot fi analizate ca: economice, sociale si umane.
Printre aceste implicatii, pe primul plan se situeaza cele economice, prin neutilizarea unei parti din principala avutie – resursele de munca ale tarii. Pentru relevarea acestei implicatii a recesiunii si somajului care o insoteste, se foloseste adesea determinarea si compararea PNB-ului potential, rezultat din utilizarea deplina a fortei de munca si cel real, obtinut in conditiile de recesiune, stiut fiind faptul ca timpul neutilizat din cauza somajului nu mai poate fi recuperat (output-ul pierdut fiind cunoscut sub denumirea de decalaj P.N.B. (Gross National Product gap) [3,437, 438].
Implicatiile negative sociale isi au originea in pierderea sau diminuarea veniturilor, deteriorarea calitatii vietii si a nivelului de trai, manifestandu-se prin saracie, tensiuni psihice, crize de incredere si speranta, iar in final prin convulsii sociale.
Efectele negative asupra umanului sunt si mai complexe, somajul devenind cauza a delincventei, abuzurilor, fraudelor, apelarii la droguri, crimelor, sinuciderilor etc.
Masurarea somajului si efetele lui
Pentru a se analiza amploarea si complexitatea somajului, se apeleaza la masurarea unor caracteristici ale acestuia, respectiv, nivelul, durata, intensitatea si structura lui.
Nivelul somajului
Starea ideala pentru orice economie, de ocupare deplina a fortei de munca active nu inseamna, asa cum s-a aratat la inceputu capitolului, identitatea dintre numarul persoanelor active si numarul persoanelor ocupate, situatie care nu este posibila deoarece, permanent, intr-o economie dinamica vor exista persoane care isi vor cauta un loc sau un alt loc de munca.
Se stie ca, in mod absolut, ocuparea se exprima prin numarul total al celor utilizati in activitatea sociala, iar, in mod relativ, se exprima prin rata ocuparii, determinata ca raport intre numarul celor ocupati si populatia apta de munca.
Nivelul somajului se poate exprima in mod absolut, prin numarul celor neocupati si in mod relativ, ca rata a somajului, calculata prin raportul intre numarul somerilor si populatia activa.
Ponderea persoanelor neocupate temporar, de catre cei ce cauta job-uri si care pot fi absorbiti de cererea de munca a pietei, formeaza rata naturala a somajului. In rata naturala se includ si personele care nu doresc sa se angajeze pentru nivelul dat al salariului pietei, ori cu alte mijloace de existenta, ce nu iau forma salariului.
In functie de marimea acestei rate, se caracterizeaza marimea ocuparii fortei de munca prin indicatorii : subocupare, ocupare deplina si supraocupare.
Efectele economico-sociale ale subocuparii sunt negative atat in plan economic – irosirea resurselor de forta de munca, a capacitatii creative si inovationale a persoanelor cu nivel ridicat de pregatire, presiuni asupra salariilor - cat si in plan social - scaderea venitului populatiei, a nivelului de trai, tensiuni si convulsii sociale.
Efectele supraocuparii apar in legatura cu transformarea muncii intr-o resursa rara si scumpa, ceea ce impinge marimea salariului treptat, dincolo de nivelul productivitatii, cu implicatii de lunga durata asupra capacitatii investitionale si de crestere economica.
Indicii ratelor somajului prin care se apreciaza ocuparea deplina, subocuparea si, respectiv, supraocuparea sunt diferiti in timp si spatiu.
Totusi, este considerata o rata nomala, cea cuprinsa intre 3-6%.
Nivelul somajului cunoaste amplitudini diferite pe tari, zone geografice si perioade.
In anii, '90, ratele somajului au avut dimensiuni ridicate in majoritatea tarilor dezvoltate: 10% in U.E. ( cele mai mari rate fiind in Spania, 17-20% si Italia, 12 %), in S.U.A. 4-5%, iar in Japonia, rata somajului a scazut de la 8,6 (medie) in anii 1991-1995, la peste 4% in ultima parte a anilor '90.
In anul 2001, ca urmare a incetinirii ritmului de crestere , ansamblul tarilor dezvolatate a inregistrat o anumita crestere, rata somajului situandu-se, in medie, la 6%, in S.U.A. s-a majorat de la 4% in 2000 la 4,8% i 2001, in U.E. s-a redus de la 8,2% la 7,7% ( mentunandu-se ridicat in Spania – 13%, Grecia – 10,9%, Italia – 9,5%, Finlanda – 9,2%, Franta – 9%, Germania – 7,9%), in Japoni a atins 5%.
In Romania, numarul absolut si rata somajului au crescu odata cu restructurarile economice, osciland intre 8-10 si 12% din forta de munca. In anul 2000, rata somajului a fost de 10,5% (peste un milion de persoane), iar in 2001 s-a redus la 8,6% (826,9mii). Un fenomen mai nou il reprezinta cresterea somajului furnizat de sectorul privat.
Durata somajului este definita ca fiind timpul scurs din momentul pierderii locului de munca sau al indeplinirii conditiilor de a presta o activitate conform cerintelor pietei si a solicitarii unui loc de munca – pentru absolventi, casnice care aleg sa castige un salariu – pana la reluarea activitatii.
Durata somajului manifesta o tendinta generala de crestere.
Importanta definirii acesteia pentru fiecare tara reiese din procesul stabilirii marimii si duratei acordarii indemnizatiei de somaj.
Prelungirea peste un an a duratei starii de somer reprezinta un fenomen de cronicizare si creeaza probleme tot mai mari pentru gasirea si ocuparea unui loc de munca.
Intensitatea somajului este definita de gradul de diminuare a posibilitatii de a munci a unui numar de persoane sau a unor categorii de profesii si calificari. Se pot distinge :
- somajul total, definit prin pierderea totala a locului de munca si timpul de munca;
- somajul partial, manifestat prin diminuarea, in anumite conditii, a perioadei de munca sau a nomei de munca legale, cu reducerea proportionala a salariului;
- somajul deghizat, specific tarilor slab dezvoltate, caracterizat prin faptul ca activitatea in care lucraza persoanele are o eficienta foarte scazuta, cu o plata proportionala.
Structura somajului se refera la grupurile sociale omogene, dupa anumite criterii, care si-au pierdut cautarea pe piata muncii. Acestea pot fi private prin prisma ramurii de activitate (diferite industrii – siderurgica, metalorgica etc.), a varstei, profesiei/calificarii, sexului, rasei, etc.
Exista si situatii cand anumite categorii sociale ori persoane nu sunt preferate si chiar nu sunt tratate egal cu alte categorii de persoane.
Aceste comportamente ale angajatorilor sunt apreciate ca fiind discriminante [6, 280].
Discriminarea, ca o cauza a segmentarii pietei muncii si a somajului, apare sub mai multe forme ca:
· discriminare sexuala;
· discriminare rasiala;
· discriminare economica.
Discriminarea consta in excluderea anumitor grupuri de la ocuparea unor posturi.
Cea mai mare categorie de persone care sufera excluderea ca forma a discriminarii economice este cea a femeilor. Cauzele sunt foarte complexe, ele avand radacini adanci in obiceiurile si anticipatiile membrilor societatii precum si in factorii de ordin economic: educatie, profesia, vechime ade munca.
Anumite conceptii atribuie femeilor un rol mai important in cresterea copiilor si treburile casnice si considera ca anumite munci presupun un efort mai mare decat pot depune femeile – inginer, miner, constructor. Asemenea tratamente le sunt adresate si grupurilor minoritare. Alaturi de grupurile, minoritare (tigani, imigranti), femeilefac, in general, parte din grupurile profesionale neconcurente, cu venituri mici.
Sreuctura cererii de munca se modifica prin cresterea numarului de femei care, presate de veniturile mici din familie, recurg la afirmarea pe plan profesional si social.
In timp ce ponderea femeilor creste, in structura fortei de munca se constata o scadere a ponderii barbatilor in varsta, datorita cresterii sumei alocate de stat pentru asigurari sociale si datorita nesigurantei locului de munca in conditiile dinamismului structural al productiei si serviciilor.
Imigratia/emigratia de pe piata muncii provoaca, de asemenea, anumite schimbari vizand angajarea preferentiala a celor mai bine oregatiti profesional si care accepta sa depuna o munca intensa, nelimitata in timp si sa primeasca un salariu redus, in compartaie cu valoarea reala a muncii prestate.
Efectele somajului sunt atat ample (de masa si de durata), cat si adanci (in plan psihic), atat individual, cat si sociale, atat pe termen scurt, cat si pe termen lung, unele benefice, altele total negative.
Implicatii negative pot fi analizate ca: economice, sociale si umane.
Printre aceste implicatii, pe primul plan se situeaza cele economice, prin neutilizarea unei parti din principala avutie – resursele de munca ale tarii. Pentru relevarea acestei implicatii a recesiunii si somajului care o insoteste, se foloseste adesea determinarea si compararea PNB-ului potential, rezultat din utilizarea deplina a fortei de munca si cel real, obtinut in conditiile de recesiune, stiut fiind faptul ca timpul neutilizat din cauza somajului nu mai poate fi recuperat (output-ul pierdut fiind cunoscut sub denumirea de decalaj P.N.B. (Gross National Product gap) [3,437, 438].
Implicatiile negative sociale isi au originea in pierderea sau diminuarea veniturilor, deteriorarea calitatii vietii si a nivelului de trai, manifestandu-se prin saracie, tensiuni psihice, crize de incredere si speranta, iar in final prin convulsii sociale.
Efectele negative asupra umanului sunt si mai complexe, somajul devenind cauza a delincventei, abuzurilor, fraudelor, apelarii la droguri, crimelor, sinuciderilor etc.
as mai spune ceva..
citind aleator cateva postarile mele, am remarcat ca majoritatea au fost scrise in momente cand, din varii motive mi-a fost greu, cand cineva m-a suparat, cand ceva nu mi-a convenit. Si de fiecare data am citit propozitia "imi vine sa plang". Cine vreodata apuca sa citeasca ceva de pe blogul meu, in afara de mine care ma cunosc, va crede k sunt un copil emo, rasfatzat, si foarte usor deprimabil. Si atunci eu voi spune, "ce vina am eu k in momentele in care sunt fericita, nu imi place sa pierd timpul in fata laptopului sa scriu motivul ce ma incanta? si cine imi interzice sa scriu ce ma deranjeaza intr-o anumita perioada?? poate cine stie, intr-o zi le voi citi, si voi rade de acele copilarii, sau poate imi voi da seama viata ne mai joaca si feste, sau poate in cel mai rau caz, voi realiza k odata am avut si sentimente. Oricum cu totii avem momente cand ne dorim sa fim singuri, fara sa insemne k suntem emo, sau momente in care vrem sa plangem.
intamplacea face ca si acum sunt trista...si de multe ori am mai fost, din aceasi cauza, si nici macar nu am vrut sa mai scriu ceva. nu asta conteaza.
o sa urmeze o perioada tare aglomerata.
...
intamplacea face ca si acum sunt trista...si de multe ori am mai fost, din aceasi cauza, si nici macar nu am vrut sa mai scriu ceva. nu asta conteaza.
o sa urmeze o perioada tare aglomerata.
...
sâmbătă, 14 martie 2009
Traiasca plictiseala..
E atat de aiurea... de fiecare data cand vin acasa, ma plictisesc de moarte si ma oftic pe toata lumea, si mi vine sa plec pe loc inapoi in iasi.. unde domneste plictiseala.
imi vine sa plang....si ma gandesc la ce prietene aveam eu odata, ma gandesc cum eram eu odata, si cum erau toate odata, pana si iubirile de pe la 16-17 ani, cand de dimineata pana seara stateam cu el..si abia asteptam sa ies de la scoala sa vine sa ma duca acasa, desi stteam la 5 minute de liceu...Si simt cum a trecut timpul si nu am facut nimik ca acele persoane sa mai valoreze ceva in sufletul meu.. o sa ma intorc din Iasi complet transformata, cu un suflet rece, pe care il prevad. Deja ma schimba mult tot ce traiesc acolo.Tind spre pietrifiere. Putine ma mai impresioneaza. E greu sa fii singura, intre prieteni. Adik sa simti, sa te simti straina. Iti mai raman 2-3 prietene, de care ti-e dor cand mergi in Bacau, si stii k poate dupa facultate nimik nu va va mai aduce impreuna. Si atunci te gandesti...ce sens are?
Imi vine tare greu sa vad lumea as cum e ea. Ah ce bine era acasa la mama. un an, un singur an, as vrea sa ma intorc, sa ma traiesc o data perioada de pana in 18 ani.
n-am scris nimik, dar nici nu mai pot sa scriu. sunt multe ganduri, plictisite si ele...si de care m-am plictisit.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
